Ședința CSAT din 17 iunie s-a axat în principal pe teme de apărare. În afară de subiectul semnării acordului de cooperare cu Consiliul de Securitate al Federației Ruse și vizita generalului Mihail Patrușev, pe agenda s-au aflat o serie întregă de subiecte legate de sectorul apărării naționale: strategia de înzestrarea a forțelor armate 2013-2022, privatizarea companiilor de stat domeniul aeronautic (IAR Ghimbav, Avioane Craiova, Romaero), relansarea industriei de apărare, aprobarea achiziționării de avioane F-16 din Portugalia și Statele Unite, precum și discutarea Cărții Albe a apărarii – un document care s-a lăsat prea mult așteptat în ultimii ani.
Submarinul Delfinul legat la cheu
Forțele armate între dotare deficitară și subfinanțare cronică
Un tur de orizont rapid asupra înzestrării forțelor armate și a situației industriei de apărare relevă o situație dezastruoasă. După cum au și recunoscut în anii precedenți șefii armatei situația este destul de gravă – în medie 90 de procente din echipamentul aflat în dotare este uzat moral și/sau fizic. Mai mult s-a vorbit în mod deschis de către militari și decidenții din aparatul de securitate națională de pierderea capacității de apărare a teritoriului din cauza subinvestiției cronice în domeniul apărarii. Câteva exemple: apărarea aeriană este asigurată de aproximativ 40 de avioane de luptă MiG-21 Lancer, proiectate la mijlocul anilor ‘50 în URSS și produse în anii ‘70, apărarea anti-aeriană este asigurată în principal de rachete S-75 Volhov (SA-2), de producție sovietică, concepute tot prin anii ‘50 și de sistemul Kub (SA-6), conceput la mijlocul anilor ‘60, de aceleași birouri de proiectare sovietice.
Forțele terestre dețin o adevărata colecție de vehicule de luptă unele moderne sau modernizate, dar marea lor majoritate vechi. Transportoarele blindate datează din anii ‘70-‘80 – sunt de producție românească, dar de concepție sovietică – iar tancurile sunt modele sovietice T-55 sau derivate românești ale acestora. Mai puțin de 60 de tancuri TR-85 din cele 314 produse au fost modernizate și aduse la standardul TR-85M1 la sfârșitul anilor ‘90, însă cu greu pot fi numite tancuri moderne sau interoperabile cu NATO. La capitolul artilerie foarte puține aspecte indică faptul că suntem un stat membru al Alianței nord-atlantice – calibrele pieselor de artilerie fiind sovietice (100 mm, 122 mm și 152 mm) și pe cale de consecință nu sunt interoperabile cu NATO (105 mm și 155 mm), iar tunurile aflate în dotare sunt de concepție românească, sovietică și chineză, produse în anii ‘70-‘80.
Per total situația din punctul de vedere al înzestrării pare să fi rămas blocată undeva în 2004-2006, cu toate că a existat și a fost adoptată o strategie de înzestrare a forțelor armate, aceasta a fost doar parțial executată. Cauzele acestei stări de fapt sunt de natură politică și economică: aderarea la NATO în 2004 a scos practic de pe lista de priorități apărarea – bifarea obiectivului politic a însemnat că investițiile în apărare vor deveni mai greu de justificat la nivel public, conflictele președinte-premier din perioada 2005-2008 au afectat programele de achiziție, iar criza economică a forțat practic regândirea priorităților în domeniul apărarii. Chiar și în aceste condiții România a reușit să mențină angajamente militare relativ generoase în Irak și Afganistan, începând cu anul 2003. Însă din cauza echipamentului depășit moral și confruntați cu un inamic care a utilizat cu dibăcie explozibilii de mare putere, militarii români utilizează în misiuni vehicule MRAP din stocurile armatei americane pentru a-și îndeplini misiunile.
În perioada 2006-2013 au fost lansate programe de înzestrare menite să corecteze deficiențiele, dar din diferite motive tehnice sau financiare nu au putut fi puse în practică în mod satisfăctor decât foarte rar. Achiziția de avioane de transport C-27J Spartan a fost unul din programele care poate fi caracterizat ca fiind de succes în ciuda întârzierii intrării acestora în dotare față de calendarul preconizat. Procesul de achiziție a fost întârziat un an de contestația lansată de compania EADS care a pierdut licitația, iar în urma izbucnirii crizei financiare și economice din 2008 plata acestor avioane a trebuit să fie reeșalonată. Spre deosebire de vecinii bulgari care au achiziționat același tip de avion, România nu a trebuit însă să reducă numărul de aeronave comandate.
Ca urmare a protecției scăzute oferite de transportoarele blindat românești în Afganistan în 2007 s-a decis achiziționarea în regim de urgență (urgent operational requirement) a unor transportoare blindate pentru militarii aflați în misiune. Modelul selectat a fost Piranha 3C produs de firma elvețiană Mowag, probabil cel mai performant produs disponibil pe piață la momentul respectiv, din care au fost achiziționate 31 de bucăți, cât pentru a echipa un batalion. Absența unui prototip al variantei românești a condus la o serie de probleme ce au întârziat programul, generate în special de integrarea turelei. În momentul când au putut fi desfășurate în teatrul de operațiuni primele vehicule s-a descoperit că este necesară îmbunătățirea nivelului de protecție prin achiziționarea unui kit de blindaj suplimentar. Problemele tehnice și financiare au condus la finalizarea contractului undeva în 2014, iar militarii români au fost nevoiți să apeleze la vehicule americane specializate.
Au existat de asemenea programe care din cauza problemelor financiare au fost ajustate drastic sau chiar anulate. Astfel programul de achiziție al unui avion multirol care să înlocuiasca bătrânele MiG-21, care era și cel mai costisitor din toată strategia de înzestrare – 4,5 miliarde de dolari – a trebuit regândit. Conflictele politice și criza economică au dus la amânarea achiziției până când a trebuit să se recurgă la o soluție de avarie pentru a asigura apărarea aeriană a țării. În loc de 48 de bucăți câte ar fi fost necesare, vor fi achiziționate în regim hand me down doar 12 avioane F-16 AM/BM în uz din Portugalia și SUA contra unei sume de aproximativ 1 miliard de dolari (638 de mil. de euro).
În 2009 în cadrul parteneriatului strategic româno-francez a fost semnat un acord de achiziție a unor rachete anti-aeriane cu rază scurtă și foarte scurtă de acțiune (v/shorad), dar care a trebuit anulat din lipsa fondurilor. Tot din lipsă de fonduri modernizarea fregatelor Tip 22 cumpărate din Marea Britanie a trebuit amânată sine die. Există de asemenea bizarerii ale achizițiilor din domeniul apărarii care nu pot fi explicate decât prin incompetență administrativă și politică: incapacitatea de a repara în ultimii 17 ani submarinul Delfinul, deși oferea o capabilitate extraordinară de antrenament anti-submarin pentru flotila de fregate și este o platformă de colectare de informații excelentă; sau amânarea timp de 10 ani a operaționalizării sistemului anti-aerian HAWK, achiziționat în 2004 din Olanda.
Subinvestiția în domeniul apărării nu reprezintă o problemă specific românească, în Europa tendința fiind de scădere a investițiilor în acest domeniu pe fondul încheierii Războiului Rece. Absența a 20,000 de tancuri sovietice care să traverseze Câmpia Germano-Poloneză a eliminat justificarea politică pentru bugetele generoase de apărare ale statelor europene. Criza economică și financiară din 2008 a accentuat această tendință, bugetele de apărare fiind primele care au fost reduse (uneori chiar drastic) – acest lucru însemnând capabilități militare reduse și industria europeană de apărare afectată de scăderea comenzilor. Situația a fost descrisă de Christian Mölling ca ducând la apariția în viitorul apropiat a unor armate europene incapabile să acționeze relevant la nivel global.
Din punct de vedere politic o Europă dezarmată ar scădea relevanța proiectului european la nivel internațional și ar periclitat alianța cu Statele Unite – aliații europeni nu vor mai fi credibili din punct de vedere militar și ar consuma resursele SUA. Revenind la situația României aceasta este destul de gravă deoarece nu s-a profitat de intergrare în NATO pentru a continua modernizarea forțelor armate, suntem stat de graniță al NATO și UE – deci vulnerabili și expuși, din furnizor net de securitate tindem să devenim consumator, iar credibilitatea ca aliat a Bucureștiului scade.
Vehicule blindate americane împrumutate trupelor române
Industria de apărare: companii de stat obișnuite cu disponibilizările sau șomajul tehnic
Înainte de 1989 România se situa pe locul 10 global la capitolul vânzări de armament. Industria românească de profil nu era cea mai performantă din lume sau din Europa, dar furniza produse cu valoare adăugată pe piețele internaționale și era o sursă importantă de valută forte. Conceptual industria de apărare românească era fundamentată eronat – se urmărea obținerea autarhiei în ceea ce privește echipamentul militar, iar accentul cădea pe producția cu precădere a unor sisteme de armament simple, compatibile cu doctrina comunistă „războiului întregului popor”. După Revoluție și încheierea Războiului Rece industria de armament românească s-a confruntat cu pierderea majorității piețelor de desfacere, număr foarte mic de comenzi din partea MApN, acces limitat la tehnologie și inovație prin lipsa investițiilor în factori de producție și cercetare/dezvoltare.
În loc ca aceste fabrici să fie privatizate rapid cu parteneri din Occident care să asigure capital, tehnologie și acces la noi piețe s-a optat în favoare păstrării acestor companii în proprietatea statului. Acest lucru a însemnat management defectuos, căpușare, investiții puține (în ultimii 20 de ani statul român nu a stat pe roze din punct de vedere financiar), comenzi puține sau inexistente din partea statului român, pierderea de personal calificat și șomaj tehnic. La intervale regulate guvernele post-decembriste au emis ordonanțe privind plata salariilor restante ale angajaților din apărare aflați în șomaj tehnic. Pe scurt decizia de a nu le privatiza a fost extrem de păguboasă pentru stat și companii.
Bineînțeles au existat și excepții – Aerostar Bacău a fost privatizată în ani ’90 și a devenit nucleul în jurul căruia s-a dezvoltat un cluster industrial important în Moldova, cea mai puțin industrializată regiune a țării; fabrica de arme Cugir, chiar dacă a rămas în proprietatea statului, și-a dezvoltat o nișă profitabilă pe piața americană, dar în absența investițiilor avantajele competitive ale acestei companii vor dispărea, iar poziția sa pe piața americană va fi periclitată (numai vorbesc de impactul asupra orașului Cugir, unde este principalul angajator). În mod surprinzător au apărut și firme private în domeniul apărarii în România, care sunt destul de performante – Stimpex (protecție balistică), UTI (sisteme de comandă și control, electronică, radare). Paradoxal unele investiții străine civile au creat capacități de producție militare – astfel achiziția șantierelui naval Galați de firma olandeză Damen a însemnat producția de nave militare sofisticate în România și proiecte la cheie pentru statul român în cazul în care se va decide modernizarea Forțelor Navale.
Discutarea privatizării Romaero, IAR Ghimbav și Avioane Craiova în CSAT este importantă, deoarece aceste companii au capacitatea de a produce atât produse cu destinație militară, cât și civilă. Aceste companii produc în prezent componente și produse finite cu valoare adăugată și de înaltă tehnologie, a căror destinație finală sunt piețele externe. Dacă privatizarea lor este gestionată corect pot exista beneficii pentru economia locală și națională. În cazul Avioane Craiova, compania cu cele mai mari probleme din cele trei, unde se produce avionul de antrenament IAR-99, dar se ocupă și de întreținerea și reparația avioanelor civile, repunerea pe picioare a acesteia ar duce la diversificarea economiei locale (în prezent dependentă de investiția Ford de la Automobile Craiova) și ar conduce la crearea unui cluster industrial regional important care ar contribui semnificativ la dezvoltarea sudului României. Privatizarea acestei companii de stat trebuie tratată cu cea mai mare responsabilitate din cauza tentativelor anterioare de privatizare care au eșuat.
Romaero, fosta Intreprindere de Avioane București, se ocupă cu producția de subansamble aeronautice și reparații de aeronave, printre care și avioanele C-130 ale aviației militare. Conform ministrului Varujan Vosganian compania rusă Tupolev este interesată de o cooperare cu Romaero pentru producerea unui avion de pasageri regional. Nu ar fi indicată privatizarea Romaero cu firma rusească datorită experienței negative avute în cazul Mechel și pentru că aceasta ar urma să controleze centrul de mentenanță pentru avioanele C-130 (Romaero ar putea asigura în viitor și întreținerea pentru avioanele C-27J Spartan, ba chiar ar putea deveni centru regional de mentenanță pentru acest tip de avion). Oferta de colaborare a Tupolev ar trebui tratată precaut: avioanele civile rusești s-au bucurat de un succes discutabil pe piața internațională, iar ultimul model civil, Suhoi Su-100, a fost un eșec (e drept compania Tupolev are mai multă experiență pe piața civilă decât Suhoi).
La IAR Ghimbav s-au produs, începând cu anii ’60, majoritatea elicopterelor militare și civile românești. Deși s-a încercat privatizarea companiei în mai multe rânduri nu s-a reușit, a fost realizat un parteneriat cu Eurocopter, care ar putea achiziționa compania românească. Alternativ o altă compania străină din domeniul aeronautic ar putea cumpăra IAR Ghimbav, dar în ambele cazuri statul român ar trebui să asigure o comandă inițială de elicoptere – având în vedere că majoritatea elicopterelor din dotarea Forțelor Aeriene sunt vechi.
Ce e de făcut?
În cazul înzestrării forțelor armate, creșterea treptată a alocărilor bugetare pentru apărare și stabilirea priorităților în funcție de doctrină și misiunile asumate. Deja s-a luat hotărârea ca bugetul apărării să crească anual cu 0,30 de procente până când se va atinge cota de 2,38% din PIB destinată acestui sector. E posibil însă ca acest buget să fie însă insuficient pentru a acoperi nevoile de inzestrare, având în vedere faptul că lipsa de investiții în acest domeniu a crescut practic costurile înzestrării – amânarea investițiilor duce la sporirea cheltuielilor pe termen lung – o cifră de 2,5%, chiar 3% din PIB ar fi necesară – dar numai în condițiile reluării creșterii economice.
O cotă parte consistentă din bugetul MApN trebuie alocată investițiilor și achizițiilor de echipamente – ideal cam 20-25% din buget ar trebui destinat înzestrării având în vedere situația din prezent (peste 90 % din sisteme depășite). În privința sistemelor de armament ce ar trebui achiziționate trebuie să existe un anumit realism, criteriul principal de selecție fiind raportul calitate (capabilități)/costuri, precum și evitarea pe cât posibil a unor achiziții de sisteme aflate în uz („la mâna a doua”). Ministerul Apărării trebuie să fie de asemenea mai transparent atât la capitolul proceduri de achiziție, cât și comunicare.
O industrie de apărare performantă este necesară sprijinirii și dotării forțelor armate. Nu toate sistemele de armament pot fi achiziționate din import și nu este de dorit ca să devii extrem de dependent de furnizori străini pentru echipamentele militare utilizate. În contrapartidă nici autarhia în domeniul apărării nu este recomandată – din punct de vedere tehnic și economic e aproape imposibil să produci toate categoriile de armament necesare forțelor armate– până și Statele Unite cel mai mare exportator de armament de pe piața globală, importă anumite sisteme de armament.
Nu trebuie uitat că principalul client al acestei industrii este statul român – acest lucru înseamnă ca trebuie făcute comenzi către firmele producătoare de armament ca acestea să funcționeze. Fără comenzi de la statul român nu pot fi dezvoltate sisteme de armament, iar cele care sunt dezvoltate nu vor avea succes pe piața externă dacă nu se vor afla în dotare forțelor armate ale țării noastre. Statele importatoare nu vor să fie unicul utilizator al unui anumit sistem de arme – cresc costurile de întreținere, precum și riscurile de operare. Trebuie să fie stabilite în urma strategiei ce va fi decisă cu privire la revitalizarea sectorului de apărare proiectele prioritare de înzestrare în următorii ani precum și capabilitățile de apărare care pot fi asigurate de industria de apărare autohtonă, și cele care vor fi asigurate din import. Acest ultim aspect va garanta specializarea, eficientizare producției și găsirea unor nișe/debușee profitabile pentru export.
Industria de armament poate contribui în mod pozitiv la dezvoltarea economică a României prin producerea de bunuri cu un grad ridicat de complexitate și cu valoare adăugată, care necesită un grad ridicat de calificare. Pentru economia reală aceste aspecte înseamnă investiții în cercetare/dezvoltare, pregătirea de personal de înaltă calificare și exporturi profitabile, iar pentru stat înseamnă taxe, impozite și locuri de muncă. Producția companiilor de armament nu se reduce doar la echipament militar, majoritatea acestor companii fiind capabile să producă și pentru piața civilă.
Ceea ce a fost neglijat 20 de ani mai poate fi reparat printr-o strategie inteligentă de privatizare. Astfel pentru a spori atractivitatea unor companii decât ca aceste să fie vândute la bucata unor investitori, anumite capabilități ale industriei de apărare ar trebuie reunite sub forma unor holdinguri/concerne și privatizate, astfel încăt să se profite de o producție diversificată și de economii la scală. De exemplu, în prezent sunt trei companii producătoare de blindate în România: UM București (tancuri), MFA Mizil (transportoare blindate pe șenile de tip MLI) și Uzina Automecanică Moreni (transportoare blindate – TAB-uri) – aceste ar trebui reunite într-un concern sau holding de stat și vândut unui mare producător de blindate.
